Ziua aceasta și ziua aceea

În calendarul meu, sunt doar două zile: ziua aceasta și ziua aceea. Martin Luther

Ușor, pe nesimțite, am făcut din siguranța noastră proprietate supremă. Am devenit consumatori de siguranță, dacă nu chiar obsedați și dependenți de ea. Nu mai spunem nimic pentru că, siguranța ne-ar putea fi destrămată. Unde sunt creștinii ”nebuni” după Hristos? Unde sunt cei ce apără adevărul cu prețul vieții? Chiar suntem atât de ”blânzi” încât ne este frică să mai rostim cuvinte de apărare? Dumnezeu ne cere să fim blânzi, nu blegi, resemnați și obsedați de siguranța noastră. Am tăcut la grămadă până așa numita ”toleranță” a ajuns să depășească limita imaginarului. Până când vom rămâne spectatorii acestor spectacole grotești? Ne-am închis ca sardinele în conserve și ne bucurăm că, ”toleranța” nu a pus stăpânire cu totul pe bisericile creștine. Oare nu ar fi cazul să împânzim piețele și locurile publice și să revendicăm ceea ce este al nostru? Ce poziție are biserica vizavi de mârșăviile care au împânzit Europa creștină? 

A avea credință înseamnă de multe ori a trăi, a face și a spune ceea ce alții numesc o nebunie. Când viața noastră are sens și logică pentru cei ce nu Îl cunosc pe Dumnezeu, atunci ceva nu este în regulă. Dacă modul în care trăim, felul în care vorbim și faptele noastre au logică pentru cei ce Îl sfidează pe Dumnezeu, probabil am învățat să ne adaptăm precum cameleonul, pentru a evita riscurile și pentru a ne proteja viața. 

Ți-ai mai putea continua viața dacă cei din jur te-ar numi fanatic religios, obsedat după Isus, nebun după Hristos? Ce turnură ar lua viața ta dacă ai fi dependent de Dumnezeu?  

Prefer să fiu ”nebună” pentru Hristos decât obsedată de siguranța mea, pentru că, știu că cine va căuta să-și scape viața o va pierde, dar cine o va pierde pentru Hristos, o va câștiga. Oamenii obsedați după Isus: nu încearcă să cosmetizeze urâțenia păcatului, ei spun păcatului pe nume; ei nu au privirea ațintită spre confort și siguranță, ci spre veșnicie. 

Cum să nu clocotească sângele în tine când vezi că cele mai frumoase simboluri Biblice sunt denigrate și pervertite la nivel mondial? Cum să stai nepăsător și să privești acest spectacol grotesc? Oare indiferența noastră nu spune cumva ceva despre siguranța și confortul nostru? Ce anume din ceea ce facem noi în prezent ajută la grăbirea și instaurarea împărăției lui Dumnezeu? Mersul la biserică, rugăciunea din timpul săptămânii și repetițiile de cor? Cum schimbă relația noastră cu Dumnezeu lumea? La ce ne ajută faptul că avem o teologie bună dacă nu combatem minciuna cu adevărul? 

Personal, consider răspunsul la aceste întrebări necesar și urgent. Atâta timp cât vom rămâne indiferenți și toleranți vom pierde mai mult teren. Sunt unii care susțin că putem fi creștini fără să devenim apărători ai credinței. Oare?

Atât de ușor ne umplem viața cu nimicuri și pentru Dumnezeu păstrăm doar resturi. Ne apărăm familia, drepturile, reputația, iar Numele lui Isus lăsăm să fie călcat în picioare de niște depravați vânduți întunericului. Dumnezeu nu are nevoie de resturi. El are dreptul să primească totul. O rugăciune mormăită la marginea patului, când suntem pe jumătate adormiți, o bancnotă șifonată de 5 euro azvârlită în săculețul pentru colecta de duminică, un cântec improvizat sau lălăit și o conștiință împăcată… Nu asta vrea Dumnezeu de la noi. 

Dumnezeu merită excelența, merită adorarea, merită închinarea și tot ce avem noi mai bun. De ce îi oferim doar resturi?