Există o frământare ce s-a lipit de inima mea, o frământare ce s-a transformat într-o dorință profundă de a-L cunoaște pe Dumnezeu în toată perfecțiunea, puritatea și sfințenia Sa. Dar cum putem oare să-L cunoaștem în toată splendoarea Sa dacă nu dăm jos filtrele și lentilele pe care ni le-au pus alții pe ochi?
Felul în care Îl percepem pe Dumnezeu este modelat de o multitudine de factori, iar experiențele personale și influențele exterioare joacă un rol crucial.
Fiecare dintre noi are o istorie unică, iar aceste experiențe de viață colorează lentilele prin care privim lumea și, implicit, pe Dumnezeu.
- copilărie dificilă, marcată de autoritate dură sau de lipsă de afecțiune, poate crea imaginea unui Dumnezeu distant, aspru, mereu gata să judece și să pedepsească.
- O viață plină de bucurie și binecuvântări poate duce la percepția unui Dumnezeu blând, protector, dar uneori superficial, care nu Se implică în suferință.
- Pierderea cuiva drag sau o boală gravă pot transforma profund percepția despre Dumnezeu, fie Îl vedem ca pe un aliat al nostru în suferință, fie Îl percepem ca fiind absent sau nedrept…
Aceste experiențe sunt reale și valide, dar ele oferă doar o perspectivă parțială. Ele nu surprind întregul caracter al lui Dumnezeu, care este mult mai complex și mai vast decât orice fragment din viața noastră.
Cunoașterea lui Dumnezeu nu seamănă cu nicio altă formă de cunoaștere. E mai degrabă un drum al inimii, o tresărire tăcută, o sete care nu se potolește niciodată pe deplin, decât atunci când Îl vom vedea față în față. Îl cunoști pe Dumnezeu nu atunci când știi totul despre El, ci atunci când accepți că misterul Lui te depășește și totuși Îl îmbrățișezi, Îl cauți cu mai multă răbdare.
Uneori, cunoașterea Lui se naște din lacrimi: în clipele în care nu mai ai forță și simți că ești doar praf și suflare, iar tot ce poți face este să te lași purtat de prezența Sa nevăzută, de certitudinea și siguranța că El ESTE. Alteori, ea se naște din frumusețe: dintr-o rază de speranță care cade într-un ungher de biserică, dintr-o frunză care tremură în vânt, din tăcerea dintre două respirații. Dumnezeu Se lasă cunoscut nu ca o problemă matematică de rezolvat, nu ca o ecuație ce are nevoie să fie demonstrată până la ultima cifră, ci ca o prezență care înmoaie inima, ca un susur de izvor blând și dulce, ca un freamăt lăuntric ce te face să ridici ochii spre cer și să exclami: ESTE!
Îl cunoști nu prin strălucirea logicii și a inteligenței, ci prin fragilitatea unei rugăciuni șoptite atunci când totul pare pierdut. Îl cunoști în brațele care te sprijină când tu nu mai poți, în lumina care cade peste chipul persoanelor iubite, în liniștea care vine după ce lacrimile s-au scurs, în pacea care se așterne după o furtună emoțională.
Cunoașterea Lui nu e o arhivă de răspunsuri selective din Scriptură, ci un spațiu deschis, ca un cer fără margini… Un Dumnezeu infinit nu poate fi încadrat în bule și tipare omenești. Și pe măsură ce încerci să-L cunoști, descoperi că de fapt tu ești cel cunoscut: fiecare gând, fiecare teamă, fiecare dor ascuns sunt deja ținute în mâinile Sale străpunse de iubire.
Adevărata cunoaștere a Lui nu stă în puterea de a explica, ci în curajul de a CREDE CĂ EL ESTE și se lasă găsit de cei ce Îl caută din toată inima.
E paradoxal: cu cât te apropii mai mult, cu atât îți dai seama cât de puțin Îl cunoști. Și totuși, această conștientizare e dulce, pentru că te avântă mai mult spre El. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a te lăsa pătruns de lumina Lui chiar și atunci când nu înțelegi; înseamnă să crezi chiar când totul e în ceață.
Cunoașterea Lui nu este o cucerire, nu este un triumf, ci smerenie, conștientizare, proșternere, recunoștință… Și poate că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu începe abia atunci când încetăm să ne întrebăm „ce știu despre El?” și îndrăznim să ne întrebăm: „ce las din mine să fie atins de El?”. „Ce las din mine să atingă pe alții?“
Despre viață și suflet. 