Suntem, prin natura noastră păcătoasă, atrași de lumina reflectoarelor. Ne dorim ca viața noastră să fie un spectacol, o reprezentație impecabilă în care fiecare gest, fiecare cuvânt, să fie perfect pentru a stârni aplauze, aprecieri, plecăciuni. Căutăm febra rețelelor sociale, admirația publică, validarea ce se ascunde în spatele „like-urilor” și a privirilor admirative. Suferim de un soi de ”importanță vanitoasă” ce uneori ne determină să facem lucruri necugetate, să ne atribuim merite, să lovim, să ne ridicăm propriul piedestal, iar toate aceste lucruri le facem uneori folosindu-ne de Numele lui Dumnezeu.
Suntem, cu toții, captivi ai unei oglinzi deformate. Nu a celei de pe perete, ci a celei dinlăuntrul nostru, cea care ne reflectă constant o imagine distorsionată a sinelui. Ne lăsăm orbiți de „strălucirea noastră iluzorie”, o strălucire de suprafață, care ascunde de fapt o profunzime goală, lipsită de scop, sens, lipsită de Dumnezeu. Există în noi o tonă de mândrie deghizată sub formă de pioșenie și smerenie falsă… Această oglindă ne hrănește cu aplauze efemere și laude trecătoare, transformând viața într-un spectacol al eului, unde scopul suprem este validarea și atenția din partea celorlalți. Ne hrănim cu umbrele unei aprecieri ”ce voce frumoasă ai”, ”ci frumos ai cântat”, ”ce frumos ai predicat”…, uitând că ”frumosul” acesta pălește, se stinge, iar singurul frumos care dăinuie este ”frumosul unui suflet ce își scoate laudele din gura lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Slava este întotdeauna a Sa, iar atunci când omul atentează la slava lui Dumnezeu devine un idolatru.
Scriptura ne arată o cale radical diferită. O cale pe care nu o caută lumea, dar care duce la o plinătate pe care lumea n-o poate oferi. Smerenia!
A renunța la imaginea pe care am construit-o, la masca pe care am purtat-o cu atâta grijă, pentru a ne vedea cu adevărat așa cum ne vede Dumnezeu, este un act de curaj suprem, o smerenie a inimii care ne eliberează de povara de a fi „perfecți”, „aprobați”, „validați”, „lăudați.”
Slujirea ne impune un drum care duce către cruce, adică spre o viață de jertfă și sacrificiu, nu de auto-mărire și auto-proclamare. Adevărata slujire nu e un spectacol. Nu e o reprezentare teatrală, unde fiecare acțiune e calculată pentru a impresiona publicul, pentru a gâdila firea pământească. Adevărata slujire este o jertfă vie. Unii spun că este o chemare, dar eu știu că e mai mult de atât. Este o alegere conștientă de a renunța la mine pentru a-I sluji pe ceilalți.
La un moment dat, îți dai seama că adevărata jertfă e să-ți transformi viața într-o acțiune de slujire. Nu mai e vorba doar de ”cântat”, ”predicat”…, ci de a-ți oferi viața, cu bucuriile și durerile ei, pentru cei pe care îi slujești. Aceasta este o adevărată luptă. Nu mai ești un spectator, ci un slujitor.
Doar atunci când noi, ca indivizi, pălim, Hristos se vede, iar frumusețea și scopul divin se manifestă pe deplin.
Drumul de la spectacol la jertfa vie este drumul de la teamă la iubire, drumul de la mândrie la smerenie… Este o călătorie în care renunțăm la a fi stăpâni pentru a deveni slujitori. Atunci descoperim că cea mai mare libertate nu stă în a fi ”cineva”, ci în a ne lăsa folosiți pentru un scop mai înalt de Cel ce a creat omul.
Doamne, păzește-mă de oglinda înșelătoare a propriei mele imagini.
Nu lăsa ca strălucirea mea iluzorie să îmi întunece ochii,
să nu mai văd Lumina Ta, mai strălucitoare decât aurul.
Smerește-mi inima, ca să nu caut aplauze,
ci prezența Ta,
și să nu mă hrănesc din laude trecătoare,
ci din șoapta veșniciei Tale.
Fă din cuvintele mele nu sunet gol,
ci respirație a Duhului.
Fă din pașii mei nu dans al vanității,
ci drum către cruce.
Și din viața mea, nu spectacol al eului,
ci jertfă vie, în care se vede doar Hristos!
Aceste gânduri nu sunt o piatră aruncată pentru a condamna, ci o invitație la reflecție, o chemare pentru a lăsa în umra noastră o dorință vie după Dumnezeu.
Deși drumul vieții se pierde în necunoscutul zilei de mâine, și nimeni nu știe ce taină ascunde clipa ce va veni, sufletul care a slujit cu o inimă sinceră și o smerenie adâncă va purta întotdeauna în el certitudinea că, la capătul călătoriei, va auzi cuvintele mult așteptate:
„Vino, rob bun și credincios, intră întru bucuria Domnului tău.”
Despre viață și suflet. 