Ce ai adunat în hambarul inimii tale?
Toamna aduc cu ea nu doar frigul, ceața, mirosul pământului umed și al frunzelor aurii, ci și o șoaptă a introspecției. În liniștea serilor de toamnă, între rugăciune și amintire, omul se regăsește în fața celui mai sincer inventar: cel al sufletului. Așa cum pământul își adună roadele, și noi suntem chemați să privim în hambarul inimii, să vedem ce-am adunat pentru Cer.
De multe ori, suntem tentați să măsurăm bogăția în lucruri palpabile. Dar în acest bilanț intim, descoperim că nu grâul cântărește cel mai mult, nici fructele pământului. Ceea ce are greutate eternă sunt roadele nevăzute ale credinței, iubirii și răbdării. Gândește-te la faptele mici, la gesturile pline de afecțiune dăruite fără așteptări, la acele cuvinte calde care au pansat o rană, sau poate doar la lacrimile sincere de pocăință, ascunse de ochii lumii. Toate acestea sunt spice de grâu care umplu cămara lăuntrică, o recoltă invizibilă, dar infinit mai prețioasă decât aurul. O recoltă ce poate fi cântărită doar de cântarul lui Dumnezeu.
Nu de puține ori, când privim în hambarul sufletesc, realitatea ne izbește cu goluri și minusuri dureroase. Poate că ‘hambarul’ vieții noastre pare impunător din exterior, dar la o privire mai atentă, colțurile sale sunt goale. Poate datorită faptului am lăsat timpul să se scurgă, risipit pe griji trecătoare care ne-au furat bucuria; poate am investit în lucruri pieritoare; poate am fost prea absorbiți de ceea ce se vede încât am uitat de suflet; POATE…
Hristos Însuși ne îndeamnă: „Strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură.” (Matei 6:20) Adevărata împlinire nu stă în grămada de lucruri pe care le putem pierde, ci în investiția făcută în dragoste, iertare, bunătate și credință; comori ce nu pot fi mâncate de rugină și a căror valoare este eternă.
Adevărata bogăție nu este ceea ce putem arăta altora, ci ceea ce lăsăm să înflorească în ascuns: credința care ne ține în picioare în mijlocul furtunii, nădejdea care ne însuflețește când suntem obosiți și dragostea care nu va pieri niciodată. Așa arată hambarul sufletului atunci când atenția noastră este îndreptată spre Domnul: simplu, curat și plin de o lumină pe care niciun întuneric nu-l poate stinge.
Așadar, chiar dacă gândurile de toamnă par melancolii trecătoare, ele sunt de fapt punți spre veșnicie. Sunt chemarea de a nu rătăci în zadar, ci de a aduna, zi de zi, rodul nevăzut al Cerului, până când se va deschide hambarul cel mare al Împărăției. Până se va spune: Vino rob bun și credincios!
Tu ce ai adunat în hambarul inimii tale?
Despre viață și suflet. 