Iar nu mai suntem noi înșine, nu mai știm de unde am venit și unde sfârșim. Iar se concentrează totul numai pe trup, pe haine, pe lucruri pieritoare și atât. Parcă am fi blocați într-un cerc, condamnați să ne întoarcem mereu în același punct. O repetiție primejdioasă. Astăzi m-am așezat stângaci la masa tăcerii și aștept ca sufletul să-mi șoptească nevoile lui. Sufletul are un paradis al său în care nu se rostesc cuvinte, și totuși, îmi știe toate timpurile, toate mișcările, îmi cunoaște umbra, tăcerile mele, mersul meu, melancolia mea. Retrage-te pe insulele luminate ale tăcerii și dă voie sufletului-i să-ți vorbească. Vei vedea cât de flămând și însetat e după neprihănirea și lumină.
Despre viață și suflet. 