O, desăvârșită liniște unde ești?

Mă întreb dacă soarele zâmbește vreodată… Nu de alta dar așa mi se pare mie că, în această seară, natura întreagă zâmbește cu gura larg deschisă și ceața insuficienței și a neîmplinirii se risipește… Când zâmbetul se dispersează se instalează liniștea… liniștea care nu reacționează, liniștea care nu rănește, liniștea care nu îți cutremură ființa, liniștea care nu caută aplauzele și atenția nimănui, liniștea care îți umple spațiile ființei tale lăuntrice și te înfășoară blând și duios în mantia păcii. 

De ce tânjim atât de mult după liniște? Oare nu din pricina gălăgiei din noi? Urlă bolile din noi, gândurile din noi, mândria ce ne dă mereu ghes, invidia ce ne sluțește sufeltul, sentimentele refulate și vina ce parcă ne pândește la orice cotitură a vieții. 

Iubesc liniștea. În liniște se nasc speranțe noi, se făuresc taine între om și Dumnezeu, sufletul își aerisește camerele neoxigenate, iar vocea lui Dumnezeu își face din nou drum spre urechile inimilor noastre.  În liniște, accelerația și pulsul ridicat al vieții își capătă ritmul optim. Viața are propriul ei ritm, iar dacă încerci să-i schimbi viteza vei produce daune. 

Sunt momente când ești lipsit de expresie verbală, când literele ți se împotrivesc, iar cuvintele trebuie parcă smulse cu cleștele încins. Când îți dai cu părerea despre orice și oricine, nu treci drept înțelept, ci mai degrabă un ”neînfrânat verbal”. Caută liniștea și învață de la ea. Lasă-te mustrat de vocea ei nepărtinitoare. 

Întotdeauna am căutat locuri mai puțin publice, locuri în care să mă pot refugia în liniște, iar locul cel mai drag sufletului meu este cimitirul. Fiecare om este dator să se retragă în sine, pentru că niciun loc nu aduce vindecare și regenerare ca retragerea în sufletul tău. Liniștea ascunde multe mistere și lecții prețioase în ea însăți. Tu ce ai învățat de la ea? 

Faceți liniște! Vă rog din toată inima să faceți liniște! Doar așa vom auzi vocea iubitului nostru Tată care ne vorbește de la întemeierea tuturor lucrurilor… Haideți să facem liniște, să auzim ploaia cum se lovește de geamul viselor pierdute, să auzim ciripitul păsărilor, să auzim simfoniile greierilor, sunetul răgușit al roțile de tren, să auzim suspinul și gemetele naturii aflate în descompunere… Haideți să facem liniște, să auzim ceva din incomensurabil, să auzim ceva din necuprins… să auzim ceva din plinătate. Poate așa vom înțelege ceva despre tainic, despre veșnicie, poate așa vom înțelege ceva despre Dumnezeu. 

În 1948 Wurmbrand a fost arestat pentru propagandă religioasă, însă acuzat de securiști de spionaj pentru țările din Occident. În închisoare, Wurmbrand a fost de multe ori torturat și interogat, iar în nenumărate rânduri a fost trimis la carceră fără să i se permită să scrie sau să citească ceva. Celula minusculă, cu sârmă ghimpată pe pereți, a fost locul în care liniștea s-a întâlnit cu sufletul unui creștin însetat. La un moment dat, când alt prizonier a fost trimis la carceră, Wurmbrand i-a spus acestuia: „Când te vei întoarce lângă noi, să ne spui ce ai învățat.”  

Pe tine ce te-a învățat liniștea?