Fața ascunsă a dezamăgirii

Cine te-a rănit? Propriile așteptări…

Când ai fost ultima dată atât de dezamăgit încât puterea ta de a te încrede din nou în oameni s-a diminuat vizibil? Cât de recent ți-ai promis că nu te vei mai lăsa amăgit de oameni și ți-ai încălcat promisiunea prea devreme? Dar dacă ți-aș spune că tot ceea ce simți și tot ceea ce vezi, în cei din jurul tău, nu este nimic altceva decât o lentilă zgâriată și prăfuită prin care reflecți imaginea sufletului tău? Sunt oamenii așa cum îi vedem noi sau părerile noastre preconcepute, rănile noastre din suflet, nevindecate, ne fac să îi vedem ca pe niște monștrii determinați să ne facă rău? Sunt dezamăgirile noastre reale, legitime, sau întruchipează o imagine de sine deformată din oglinda sufletului nostru?  

Prea multe întrebări într-un singur alineat, vei spune, dar tocmai aceste întrebări ar trebui să-ți dea de gândit. Personal, prefer să trăiesc cu întrebări decât cu răspunsuri. Când nu voi mai avea întrebări, nu voi mai avea nici vise nici speranțe. Când nu voi mai avea întrebări înseamnă că m-am resemnat și am pus armele joc. Când nu voi mai avea întrebări înseamnă că ceva din mine s-a stins, s-a oprit, nu mai funcționează și nici nu mai poate fi reparat. Inima. Atâta timp cât zvâcnește inima în piept voi continua să îmi pun întrebai. 

Rotițele crierului se învârt și e normal să genereze întrebări. 

Dacă zice cineva:  ”Eu iubesc pe Dumnezeu” și urăște pe fratele său este un mincinos, căci cine nu iubește pe fratele său pe care-l vede cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?  Cum ai putea spune: eu mă încred în Dumnezeu, pe care nu Îl văd, dar în fratele meu, pentru care a murit Hristos, nu mă pot încrede? Atunci când sunt dezamăgită de oameni ce anume mă determină să afirm acest lucru? Oare nu am avut așteptări nelegitime sau nerealiste de la ei? Iar dacă aceste așteptări nu mi-au fost satisfăcute, nu au fost ele subiective și firești? Atunci când nu am încredere în oameni eu spun cu vocea mea: nu am încredere în Dumnezeu. 

Dar cum stă treaba cu versetul: Blestemat este omul care se încrede în om, vor spune unii. Un om născut din nou nu își propune să facă rău, să strice reputația cuiva sau să distribuie vești neadevărate. Doar un om firesc. Ți-ai pierdut încrederea în oameni pentru că te-ai încurcat cu oameni firești, nu cu oameni născuți din nou. Dacă un frate de-al tău, fie el chiar născut din nou, s-a întâmplat să cadă în capcana celui rău, a fost un accident, nu un act premeditat. Nu te grăbi să pironești o etichetă pe fruntea celui ce a greșit, ca mai apoi toți să îl privească prin prisma acestei etichete. Este o diferență imensă între un act de răutate premeditat și un accident. Nu este tot una să calci intenționat un pieton sau să sară el în fața mașinii din dorința de a se sinucide. La fel cum nu este tot una să ucizi un pieton, pentru că ai condus beat, sau acesta să fie intenționat aruncat de cineva în fața mașinii. Vei spune: rezultatul este același: trauma, durerea, poate chiar moartea. În privința aceasta nu te pot contrazice, dar din perspectivă Dumnezeiască lucrurile se văd altfel. Și pe noi asta ne interesează, ce spune Dumnezeu, nu ce spun oamenii. 

Cum poți demonstra că cel ce te-a dezamăgit a făcut-o în mod voit sau a fost doar un accident? Cine definește și stabilește dacă ceea ce ți s-a întâmplat este o dezamăgire legitimă sau un moft? Este subiectivismul tău suficient pentru a trage o concluzie și a pune o etichetă? 

Pe parcursul vieții noastre vom juca, inevitabil, atât rolul celui dezamăgit, cât și rolul dezamăgitorului. Asta ar însemna să nu mai avem încredere în noi? Nicidecum. Ne asumăm ceea ce este de asumat, ne căim și nu îi privim pe cei din jur cu superioritate tocmai pentru că am ajuns să cunoaștem foarte bine ambele poziții.

Hrana aceasta tare s-ar putea să-ți producă o indigestie. Crede-mă, este o indigestie necesară. De prea multe ori ne vedem ”Făt-Frumos din lacrimă” când în realitate suntem ”Bestia” ce își dezlănțuie mânia pe singurii oameni care mai cred în noi. 

Dă o șansă fratelui tău și nu îl privi prin lentilele care ți-au fost puse pe ochi. Tu ești produsul trecutului tăi și a societății în care trăiești, nu te grăbi să pui etichete. Vei pierde ocazia de a cunoaște oameni deosebiți care se ascund sub carapacea lor datorită trecutului dureros. Nu încerca să spargi tu carapacea celor din jur pentru că îi vei lăsa dezgoliți și rușinați. Nu este datoria ta să scoți broasca țestoasă din carapace, nici melcul din cochilia sa. Tu ești chemat să iubești, iar dragostea autentică și neprefăcută va sparge orice carapace, orice tipar.  

Aleg intenționat să cred în bunătate, compasiune și milă.  

Aleg să cred în oameni, pentru că și eu sunt om.